Am tot vorbit până acum de primele alegeri de pe meleagurile noastre şi de primii aleşi, dar nu am amintit şi cine erau cei care votau. Votul universal nu exista, desigur, la mijlocul secolului al XIX-lea, aşa că votau cei cu stare, conform regulilor votului censitar. Era mai… bine, era mai rău? S-a creat, între timp, o adevărată mitologie legată de rolul maselor în stabilirea reprezentativităţii democratice. Până şi după 1990, în România au existat voci (de pildă, cea a lui Horia-Roman Patapievici) care au cerut suspendarea votului autohton pentru o perioadă, până la maturizarea conştiinţei politice autohtone!
Cu alte cuvinte, există şi azi diverşi elitişti care cred că nu este egal votul unui profesor universitar cu acela al unui analfabet. În prezent, lucrurile s-au complicat, unii spunând, aberant, că românii din diaspora nu au dreptul se decidă, prin vot, ce se întâmplă în țara în care își au familiile. Un politolog, pe un post tv, și-a permis să spună că voturile ar trebui… cântărite şi nu numărate. Noroc că se respectă Constituția în această privință măcar.
Dar nu a fost mereu așa. În Piteşti, pe la 1850, existau doar puțin peste 100 de alegători! Astfel, cu prilejul alegerilor pentru Adunarea ad-hoc a Munteniei din 1857, au votat 78 de proprietari de case (din cele zece mahalale), 30 de negustori, plus o serie de avocaţi, funcţionari ai statului şi ingineri. În total, 114 de piteşteni au ales, la 17 septembrie 1857, ca deputaţi de Piteşti, pe Dimitrie C. Brătianu şi pe Scarlat Turnavitu (au mai fost aleşi, ca deputaţi de Câmpulung, de Argeş şi de Muscel, Ion C. Brătianu, A.G. Golescu, Nicolae şi Ştefan Golescu, C.D. Aricescu, C.T. Grigorescu şi, de drept, episcopul Argeşului, Climent).
Și dacă nu oricine putea vota, nici nu putea fi ales oricine. De exemplu, ca să fie ales deputat, proprietarii piteşteni i-au cumpărat lui Dimitrie Brătianu o casă în târg, pentru a-i completa un minimum de venit anual! Printre piteştenii care au pierdut atunci în alegeri s-au numărat Ghiţă Enescu şi M. Berindei. Timpul a dovedit că argeşenii au ştiut să aleagă bine, deputaţii noştri impunându-se în Adunarea ad-hoc (Parlamentul ce trebuia să pregătească unirea celor două Principate române). De altfel, A.G. Golescu fusese desemnat, de la bun început, vicepreşedinte al Comitetului central electoral. Adunarea ad-hoc a fost deschisă la 30 septembrie acel an, de către preşedintele ei, Nifon, mitropolitul Munteniei. Nicolae Golescu este ales vicepreşedinte, iar Ştefan Golescu, Dimitrie Brătianu şi Scarlat Turnavitu – secretari.
Întârziind asupra activităţii acestora, să ne reamintim că la 8 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti a hotărât, pentru prima oară în mod explicit, unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România, alegerea unui prinţ străin cu tron ereditar, ales dintr-o dinastie apuseană (nu via Sankt Petersburg), ai cărui succesori să fie crescuţi în religia ţării şi, tot foarte important, alegerea unui Adunări obşteşti pe o bază electorală cât mai largă, „după datinele cele mai vechi ale ţării’’ (expresia îi aparţine lui Brătianu). Trebuia reprezentate interesele tuturor claselor sociale, nu doar ale marilor proprietari, nu-i aşa ?
În zilele noastre, învăţând „aria reprezentării’’, toate partidele îşi înscriu în statut că apără interesele tuturor păturilor sociale, dar, o dată trecut pragul… electoral, cam uită de aceste interese, fiind nevoie de mitinguri și de apelurile presei pentru împrospătarea memoriei. Atunci, însă, la 1857, se ştia un lucru: cine erau vinovaţii (cei care îi înjurau pe marii boieri îi înjurau, totodată, şi pe deputaţi); totuşi, vocea unui ,,Moş Ion Roată’’ era avută în vedere, invocată uneori, deşi nu era reprezentată, dar nici nu apăruse încă ,,Agamiţă Dandanache’’.
(va urma)
Nota redacției: din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești și a alegerilor din Argeș”, de Jean Dumitrașcu
