Doru-Viorel Ursu este un personaj celebru al anilor 1990, când ajunge a fi cel mai tânăr ministru de Interne al României, la 37 de ani, a doua zi după terminarea sângeroaselor evenimente din 13-15 iunie 1990 (a treia mineriadă). A fost implicat în culisele puterii o vreme. Îmi aduc aminte cum încercam să-l fac să-mi mărturisească una-alta, dar îmi tot repeta: „Eu nu vorbesc nici în somn, ca să nu afle soția. Le voi scrie, într-o zi, pe toate”. Și s-a ținut de cuvânt.
Doru Viorel Ursu s-a născut la 1 martie 1953, la Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, unde familia bunicului matern, până atunci director de şcoală şi fost lider local P.N.Ţ., se refugiase ca urmare a persecuţiilor politice care au urmat alegerilor din 1946. „Am devenit disident încă dinainte să apar pe lume, întrucât pe mama, sosită de la Bucureşti pentru a naşte alături de părinţi, autorităţile vremii au arestată-o ca suspectă la coborârea din tren în gara din Severin. Era perioada dementă a luptei lui Stalin cu Tito”, scrie acesta. Imediat după naşterea sa, familia s-a stabilit în Bucureşti, pentru ca tatăl să-şi continue pregătirea la Academia de Înalte Studii Militare, iar mama să profeseze în învăţământ.
Absolvent al Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti cu media 10 şi al Facultăţii de Drept din Bucureşti cu media 9,95, devine şef al Promoţiei de procurori 1979. În perioada 1976-1990 îl regăsim în funcţia de procuror la Procuratura Sectorului 2, judecător, vicepreşedinte şi preşedinte al Tribunalului Militar Bucureşti. Este perioada când scrie volumul „Din însemnările unor ofiţeri de justiţie” şi colaborează la scenariul de film „Sfârşitul nopţii” în regia lui Mircea Veroiu, film cenzurat şi ulterior retras de la difuzare.
La 14 iunie 1990, Doru-Viorel Ursu este numit de către premierul Petre Roman în funcția de ministru de Interne, în locul lui Mihai Chițac, în plină desfășurare a mineriadei din 13-15 iunie, cea care a spulberat, pe plan internațional, toată imaginea bună de care se bucura România în urma revoluției televizate din decembrie 1989. Era un moment de cumpănă, Bucureștiul (demonstranții din Piața Universității, partidele de opoziție, cetățeni simpli de pe stradă etc) se afla sub asediul minerilor chemaţi în ajutor de către guvernanţi, fiind sprijiniți de S.R.I., iar Ministerul de Interne abandonase orice iniţiativă. Refuză dialogul cu detașamentele de mineri conduse de Miron Cozma. Spre surprinderea generală, reuşeşte, în mai puţin de 48 de ore, să restabilească ordinea. Ajutat, să ne amintim, de Ion Iliescu, cel care le mulțumește minerilor pentru simțul… civic dovedit. Doar plantaseră panseluțe, nu făcuseră măcel.
În timpul mandatului său, Doru-Viorel Ursu reînfiinţează Jandarmeria Română, înfiinţează Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti şi Liceele de Poliţie „Neagoe Basarab” şi „Constantin Brâncoveanu”. Rămâne ministru până la mineriada din 25 septembrie 1991, când hoardele conduse de Miron Cozma vin din proprie inițiativă, de data aceasta, la București, atacând Guvernul și ocupând Parlamentul (are Î.P.S. Calinic o poveste hazlie despre cum s-a salvat atunci din calea minerilor).
Guvernul Petre Roman cade în urma acestei lovituri de stat în care au fost răniți 127 de jandarmi, iar un altul a fost ars de viu de mineri, apărând cu preţul vieţii clădirea Guvernului. În Cabinetul Theodor Stolojan, Doru-Viorel Ursu este numit, mai întâi, secretar de stat în Ministerul de Externe, iar mai apoi secretar de stat, şef al Departamentului pentru Administraţie Publică Locală. După ruptura dintre Ion Iliescu și Petre Roman, Doru-Viorel Ursu, care nu făcuse politică până atunci, devine unul dintre fondatorii Partidului Democrat – F.S.N.
În toamna anului 1992 candidează în județul Argeș, pe lista P.D.(F.S.N.), primind 26.074 voturi. În Camera Deputaților a fost membru al Comisiei pentru exercitarea controlului parlamentar asupra S.R.I. În 1995 își dă demisia din P.D., rămânând, până la sfârșitul mandatului (1996), independent. Din postura de încă deputat, candidează, la funcția de primar general al Bucureștiului, ieșind pe locul al patrulea din cei… 48 de candidați. Pentru un independent, un loc bun, fiind depășit depăşit doar de blocurile politice alcătuite din Convenţia Democrată (Victor Ciorbea), P.D.S.R. (Ilie Năstase) şi U.S.D.
Înțelegând că nu are șanse ca independent, în noiembrie 1996 candidează pe listele P.L.’93, dar fără succes. Intră în avocatură, fondând Cabinetul Doru-Viorel Ursu. Revine în viaţa politică ca unul din liderii Alianţei pentru România, devenind secretarul Departamentului de resurse umane din cadrul partidului. Candidează și în 2000, pentru un nou mandat de deputat, pe lista A.p.R., dar partidul lui Meleșcanu nu intră în Parlament. Demisionează din A.p.R. în urma scandalului cu Adrian Costea.
Fostul deputat de Argeș, după ce a pierdut alegerile la funcția de primar general al Bucureștiului, ca și șansa de a fi reales deputat în 1996 (pe lista P.L. ’93) și în 2000 (pe lista A.p.R.), își dorește, în 2014, o reintrare spectaculoasă în viața politică, anunțând că va candida la președinția României, când lupta se dădea între Victor Ponta și Klaus Iohannis (ei, și alții, Elena Udrea, Monica Macovei, Meleșcanu, Tăriceanu, Dan Diaconescu etc), dar nu se va înscrie și oficial în cursa electorală.
În consecință, fără noroc în politică, Doru-Viorel Ursu publică mai multe volume, toate despre culisele puterii postdecembriste din România, precum: „Colivia cu ciori vopsite”, „Şah mat la România”, trilogia „Ministru de interne. Radiografia unei lovituri de stat”, trilogia „Sânge şi carne de om”, „Arta sinuciderii” și „Poker cu măști”. Trilogia „Ministru de interne”, „Arta sinuciderii” și „Poker cu măști” au fost lansate și la Biblioteca Județeană Argeș acum câțiva ani, bune prilejuri pentru a-l revedea și a-i cumpăra, cu folos, cărțile…
Nota redacției: Din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești, prefecților și parlamentarilor de Argeș”, de Jean Dumitrașcu.
