INTERVIU. POETUL DAN ROTARU: „AM SIMȚIT POEZIA DE LA PRIMA MÂNGÂIERE A MAMEI”

Poetul piteștean Dan Rotaru s-a născut la 18 ianuarie 1943, în comuna Slătioara-Salcia, județul Olt. Fiul lui Petre Rotaru, agricultor, și al Sofiei (n. Anghel). Liceul, terminat în 1960, la Slatina, după care urmează Școala Tehnică de Chimie din Copșa Mică (1960-l962). Este licențiat al Facultății de Filosofie a Universității din Iași (1968), an din care s-a stabilit la Pitești, ca redactor al revistei „Argeș”. A publicat, până în prezent, 33 de cărți de versuri!

 – Stimate domnule Dan Rotaru, când ați simțit prima oară fiorul poetic? La ce vârstă ați scris prima poezie? Ce visați la început de drum poetic?

– Dacă poezia e vis – așa cum îmi place să spun – atunci am simțit-o de la prima mângâiere a mamei care, pentru mine, ca pentru orice copil, a fost Poezia la puterea lui Dumnezeu.

Cred că și dumneavoastră ați visat, citindu-l pe Eminescu, să-i stați peste ani și ani alături. Dar, în cazul poetului – mai ales în cazul poeților născuți la țară – cred că Alecsandri și Coșbuc erau cei la care tânjeam să ajung spre a-i simți lângă umărul meu.

-Ce modele ați avut? Cine v-a îndrumat primii pași? Cum ați debutat în volum?

-Modele? Când am debutat eu, în 1970, cu „Teama de final”, în „Biblioteca <Argeș>” (mă refer la debutul în carte, pentru că plachetele editate de revista „Argeș” erau considerate cărți, Nichita Stănescu fiind cel care a inaugurat-o). Nichita, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu sau „prea aproape”, mă întâlneam cu ei frecvent la Uniunea Scriitorilor, ca „modele”. Model fiind, în accepțiunea mea, ceva de neatins, ci doar de visat. Modelul a fost, așadar, tot Eminescu!

Am avut norocul să fiu lansat, în revista „Amfiteatru”, de poetul Gheorghe Tomozei, apoi să debutez la Editura „Eminescu” cu „Plânsul oglinzilor”, carte prefațată de același Tom și postfațată de Nichita Stănescu. Am avut, așadar, „nași” puternici, sub a căror aripă am crescut.

-Când ați început să fiți recunoscut ca un mare poet, unul extrem de original?

-Nu m-am gândit niciodată, n-am tânjit vreodată să fiu socotit „mare scriitor”, ci doar scriitor. Bunul-simț moștenit de la părinții mei m-a oprit să visez la a fi mare scriitor. Sunt prea mulți „mari scriitori”, așa că mă mulțumesc să fiu scriitor, atât! Dacă reușesc sau nu, numai cei care „ne  treieră” cărțile, triindu-le, o pot face.

Sincer, nu cred în vremelnice catalogări! Timpul, domnule Jean Dumitrașcu, timpul ne triază!

–Cum ați ajuns redactor al revistei de cultură „Argeș”? Cum ați lucrat, de-a lungul anilor, cu cei care v-au fost șefi de redacție?

– La revista „Argeș”  am lucrat din 1968, când redactor-șef era Mihail Diaconescu, până când aceasta a devenit „Calende”, din ianuarie 1991, sucombând de atâta „entuziasm”, cât a fost pus în inițiativă de Călin Vlasie!

Anii mei de glorie au fost cei în care redactor-șef a fost poetul Gheorghe Tomozei. Vă dați seama că atunci i-am avut colegi pe Florin Mugur, pe Cezar Ivănescu, pe Ileana Mălăncioiu, pe Romulus Rusan, pe Ilie Purcaru, pe Dan Cristea! Au fost și anii de glorie ai revistei, „seria Tomozei” fiind de neatins de nicio altă serie, trebuie să recunoaștem!!

-Care este cartea la care țineți cel mai mult și care vă reprezintă?

-Cartea la care țin cel mai mult e totdeauna… ultima, așa că la toate cele 33 apărute până acum am ținut cândva „cel mai mult”.

-Ați publicat pagini extraordinare despre condiția poetului în ziua de astăzi… Cum e să fii poet într-o lume atât de… ciudată, să-i ziceam așa, precum e cea de azi?

-Dumneavoastră cum credeți că e să fii poet într-o perioadă în care cine are bani devine peste noapte autor, semnatar de carte? Mă feresc să-i  numesc pe aceștia „scriitori”, din câte vedeți! Și statutul de scriitor e altul azi. S-au înmulțit precum ciupercile după ploaie. Doamne, știți câți „poeți de poșta redacției” știu că sunt posesori ai legitimațiilor U.S.R.?!

În 1971, când am fost primit eu, deși aveam recomandări de la Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei și Fănuș Neagu, am avut emoții, așa de greu se intra în Uniunea Scriitorilor. Până când domnul Laurențiu Fulga, vicepreședintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, nu mi-a dat telefon acasă și mi-a transmis vestea, vă spun sincer că… tremuram de emoții.

La fel și în 1973, la titularizare, deși și atunci aveam recomandări semnate de Ștefan Augustin Doinaș, Marin Sorescu și Horia Zilieru. Pe când, azi, haideți să nu mai vorbim, că oamenii m-ar suspecta de răutate!…

-Ați fost îndrumătorul multor tineri. A confirmat cineva, v-a înșelat cineva așteptările? Aveți vreun discipol?

-În timpul când susțineam „Poșta redacției” la Revista ”Argeș”, i-am lansat, i-am aruncat în lumea plină de atâtea „nisipuri mișcătoare”, pe Patrel Berceanu, pe Ștefan Mitroi, pe Corneliu Ostahie, pe Petre Tănăsoaica, pe Nicolae Eremia, ca să-i numesc doar pe cei care nu au uitat.

–Ce planuri de viitor aveți? Credeți că istoria literară vă va face dreptate ca mare poet?

-Aștept cea de-a 34-a carte, „Atelierul de stele”, cuprinzând 202 sonete de iubire, așa că am ce lăsa în urmă, semn că, precum îmi place să spun, „nu am făcut umbră pământului degeaba”. E aproape gata cea de-a 35-a carte, ca să rămân doar la poezie.

Pregătesc, fiind „presat” de editor, o carte de eseuri, cuprinzând tot ce am publicat în „Săgetătorul” la rubrica mea săptămânală „Viața bate Poezia”. E o carte de peste o mie de pagini, așa că…

-Ce e mai important? O metaforă reușită, care rezistă peste ani, sau un adevăr spus la un moment dat?

-Și o metaforă reușită și un adevăr spus!

Domnule Dumitrașcu, detest mincinoșii și „șmecherii proști”! Dar, din păcate, și în lumea noastră, a scriitorilor, dăm nas în nas cu unii dintre ei.

Așa că o metaforă reușită nu poate ușura durerea pricinuită de mojicia unora dintre „colegii” mei (rețineți ghilimelele!), iar un adevăr spus la un moment dat poate bate o mie de minciuni auzite în o mie de ani!

-Vă mulțumim și vă urăm success! Sunt convins că istoria literară vă va face dreptate!

–Oare? Eu nu mai am timp să aflu…