Generația 60 – generația socialismului (ep. 30)
În absența unei istorii literare a generației 60, este greu de identificat cu maximă precizie scriitorii care fac parte din acest canon. Nu mi-am propus să-i prezint pe absolut toți, ci doar pe cei aflați în prim-plan și în planul secund. Pe cei mai mărunți îi lăsăm, eventual, altor cercetători. Pentru că nu e bine să încalci limitele igienei spirituale citind tone de literatură proletcultistă. Iar unii trebuie lăsați acolo, uitați, în cenușa poeziei socialiste. Pe de altă parte, am urmărit să prezint doar pe cei care au reușit să se reabiliteze la maturitate, depășind „păcatele tinereții”. Mi s-a reproșat că mă axez pe scrierile de început și că nu laud ce au devenit ulterior. Dar nu mi-am propus asta, mai ales că sunt șaizeciști care și-au rescris trecutul. Un ultim exemplu, Ana Blandiana, care a publicat recent la Editura „Humanitas”, „Integrala poemelor”, scoțând din „integrală” poeziile în care cânta comunismul.
Miron Scorobete a cântat devotat Partidul ca pe flacăra ochilor
Iată cum este prezentat Miron Scorobete în volumul „Sub semnul revoluției. 30 de tineri poeți” din 1959: „născut la 1 mai 1933, în comuna Răchitova, regiunea Hunedoara. Absolvent al Universității <<Victor Babeș>> din Cluj, Facultatea de Filologie. Redactor la revista <<Tribuna>> din Cluj. A publicat prima poezie în revista <<Almanahul literar>>, numărul 50/1954. Colaborări la: <<Steaua>>, <<Tribuna>>, <<Scrisul bănățean>>”.
O carte de vizită onorabilă, pe care o completăm. Miron Scorobete a fost un scriitor cu studii bune, făcute la timp. Înainte de Facultatea de Filologie, absolvită în 1957, urmase Școala Pedagogică din Deva (1949-1953). Probabil că la Deva a început să scrie, dacă socotim că debutul se produce la începutul studenției, cu poezia „Străbunii”. La terminarea facultății se angajează redactor la revista „Tribuna”, aspect foarte important pentru destinul său poetic, unde rămâne până în 1970, când este numit redactor și director adjunct al Studioului de Radioteleviziune din Cluj. Trebuia să ai un dosar foarte bun pentru un asemenea post, în care rămâne până în 1983 când, nu știm din ce motive, decade, ocupând ulterior un post modest de redactor la Editura Tineretului. Între 1994-1995 este redactor-șef la „Renașterea română”, apoi, după 1998, redactor-șef adjunct la „Cetatea culturală”. În 1998 este ales Cetățean de Onoare al Municipiului Cluj-Napoca, împreună cu alt coleg de generație, Negoiță Irimie (pe care îl vom analiza separat), la propunerea lui Gheorghe Funar.
Trebuie spus că Miron Scorobete a fost onorat de-a lungul vieții (decedează la 12 februarie 2023) cu numeroase ordine și medalii: „Steaua Republicii Socialiste România, Meritul cultural”, „ A XXV-a Aniversare a Eliberării de sub jugul fascist” (1969), „Centenar Lucian Blaga” (1995). În plus, a fost lăudat de către Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu, Petru Poantă ș.a. De exemplu, la cea de a II-a Conferință Națională a Tinerilor Scriitori, prezidată de Tudor Arghezi, Nichita Stănescu a spus că «nu numai ploaia, ci și adevărata poezie vine de la Cluj», invocând numele poetului Miron Scorobete…
Redactor la „Tribuna”, publică, în aprilie 1957, poeziile „Dimineață 1907” și „A sosit anotimpul” (în același număr, Ilie Constantin, D.R. Popescu, Mihai Beniuc). În iulie 1957, tot în „Tribuna”, publică o poezie neangajată, „Flori de prun”, iar în septembrie – poezia „Pe hotar”, pentru care se trezește criticat în „Scînteia tineretului” (din 19 octombrie 1957), ziarul U.T.M.-ului sancționându-i… „tendințele dubioase”, precum „fatalismul, strania resemnare în fața destinului vitreg din poezia <<Pe hotar>>”. Poetul ține cont de critică, devine mai angajat și mai precaut. De pildă, la 8 februarie 1958, tot în „Tribuna”, publică poezia „Excelsior” pe care o dedică „lui Ioanichie Olteanu”, precizând că poezia este „după o idee de G. Călinescu”.
Debutul editorial vine repede, fiind unul colectiv, în severa selecție realizată de Mihai Gafița în volumul „Sub semnul revoluției”, alături de Ana Blandiana, Cezar Baltag, Constanța Buzea, Ilie Constantin, Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu ori Horia Zilieru. Toți cei 30 de tineri poeți cântau „primăvara omenirii – comunismul”, cum arată în prefață Mihai Gafița. Scorobete e prezent cu trei poezii – „Partid”, „Dimineață 1907” și „Lumina de august”.
Să citim din „Partid”: „În mine te cîntă acei care nu te-au știut:/ Pălmașii pierduți în convoi secular,/ Cerînd, răzvrătiți, sub cerul avar,/ O dreptate tîrzie la porțile timpului mut.// Vorbesc cu tăcerea celor sfîrșiți în torturi,/ A celor ce nu au trădat cu nici un cuvînt/ Marele tău adevăr. Și te cînt/ Devotat ca flacăra ochilor lor fermi și puri.// Te cîntă cu mine acei ce știu cuteza,/ Ziditorii noului ev – de cînd visat și rîvnit! Acei ce se-nalță giganți ca în alt răsărit/ În lumina născută de flamura ta”. Să recunoaștem, nu era deloc ușor să scrii o „poezie bună” în care să lauzi Partidul Muncitoresc Român, să găsești teme adecvate și mijloace prin care să-i convingi în primul rând pe cerberii critici literari comuniști și cenzura redactorilor și cenzorii-cenzori. Cititorii nu contau, deși, teoretic, scopul era educarea acestora în spiritul revoluționar al scrierilor lui Marx, Lenin ori Stalin.
Poezia „Dimineață 1907” numai o evocare a răscoalei țăranilor din 1907 nu este. Dacă scoți anul 1907, poezia poate să fie despre un război, de pildă: „La cîțiva pași au lucit baionete./ Ochii celor din cîmp s-au aprins fulgerător,/ Gata să rupă din noapte cu luminile lor./ Nu, nu-i priviți! Nu priviți ochii ce-au izbucnit! Cînd mîinile-s legate, ochii ucid./ Ați tras? Acum da, puteți trece la numărătoare./ Numai salcîmul a rămas în picioare.” Cea de-a treia poezie, „Lumina de August” face trimitere la 23 august 1944, la revoluția antifascistă, dar nu este ditirambică, poetul fiind abil, cuvântul de ordine fiind „lumina”, termen folosit în patru versuri: „Va veni lumina cea mare cîndva?”; „Cînd va veni lumina cea mare?”; „Lumina cea mare cînd va veni?”; „Cu toate ferestrele orașul sorbea lumina cea mare”. Destul de ambiguu, Miron Scorobete vorbește despre rolul jucat de sovietici pentru noua eră: „O dată, suplu, s-a auzit o catiușă/ În dimineața izbucnită în zare/ Ca între două ere o zi de An Nou”. Pentru aceste poezii, doar Sergiu Levin, în „Scrisul bănățean”, îl menționează pe Scorobete printre contributorii la volumul „Sub semnul revoluției”.
Peste un an, în „Gazeta literară” nr. 51/1960, Eugen Simion, în studiul „Stiluri și tendințe în poezia tinerilor”, arată că: „Generația tînără intră în literatură pe sub curcubeul poetic al lui Nicolae Labiș”, invocând pe Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Florența Albu, Ilie Constantin, Miron Scorobete și Anghel Dumbrăveanu (aceasta e ordinea), „tineri care au îmbogățit în ultimii ani rândurile poeziei combatante”. Tot tânărul critic Eugen Simion îl menționează pe Scorobete la 26 decembrie 1960, cu ocazia celei de-a III-a Consfătuiri a Scriitorilor Tineri”. Poetul analizat aici este menționat, la 15 decembrie 1961, în „Luceafărul”, de către Ion Bănuță, directorul Editurii pentru Literatură. Vorbind despre colecția „Luceafărul” pe care o inițiase și o coordona, Bănuță anunță, pentru 1962, apariția volumului „Poezii” de Miron Scorobete.
Și volumul chiar apare (bunul de tipar e din 9 iunie 1962), dar sub titlul „Manuscris”, cu o prefață de Nina Cassian, cea care arată că „prima carte a lui Miron Scorobete nu are stîngăcia debutului”, fiind vorba de „un poet multilateral”. Și mai zice Cassian: „demascînd imperialismul și colonialismul, salutînd triumful construcției pașnice, sau analizînd țesutul delicat al iubirii, el scrie concentrat, selecționîndu-și cuvintele cu sobrietate și răspundere”.
Volumul „Manuscris” se deschide cu un „Poem” de patru rînduri, dedicat „Partidului Muncitoresc Romîn”: „Privește-mi sufletul, nimic ascuns:/ Un peisaj cu toate fețele în soare./ Te strig, convins. Și tu-mi răspunzi/ Din adîncimea lui fremătătoare”. Urmează poeziile „Partid” și „Dimineață 1907”, reluate din „Sub semnul revoluției”. În „Caietul de geografie”, poezie voit patriotardă, descoperim niște rânduri obscure: „Țara mea dragă închipuită pe hartă/ Cu cinci culori și cu stîngăcie,/ În primul meu caiet de geografie,/ Țara mea începuse să ardă.” Așa sunt multe alte poezii din volum, obscure, de notație, fără sens. Poetul își caută „subiecte” pe placul vremurilor, dar numai titlul este militant, precum în „Fragment de marș la Bonn”: „Mi s-a cerut să uit/ Și să gîndesc după capacitatea gamelei,/ Să cred că perfecțiunea în materie de artă/ e un picior bine întins,/ Și că lumea se reflectă deplin în vîrful baionetei mele./ Istoria începe o dată cu prezentarea mea la oficiul de recrutare”.
Oare ce a vrut să spună poetul în „Citind pe Lenin”? Probabil, cititorii vremii înțelegeau printre rânduri diverse aluzii de natură proletcultistă: „Solemnitatea nici unei statui/ Nicicînd n-o să-i semene,/ Lui/ Nu i-a plăcut repausul de cremene.// E un adevăr în mișcare,/ De-aceea îl simt și îl știu/ În clipele noastre, în fiecare,/ Continuu și viu.” Însăilarea aceasta arată că, pentru Scorobete și întreg lagărul socialist, Lenin e viu. Dar aceasta nu e poezie, doar o lozincă pentru gazeta de perete.
Poetul face trimiteri care, astăzi, nu spun nimic, dacă nu te documentezi, precum în „Cîntec după Patrice Lulumba”. Patrice Lumumba a fost un lider politic congolez și prim-ministru al Republicii Congo după ce a participat la câștigarea independenței țării față de Belgia, executat de contrarevoluționari. Și zice Scorobete: „Poate nu va muri! Gîndea încinsul pămînt african./ Sînt înroșit de sînge…”
În poezia „Schimbul de noapte” e despre mineri. Despre aceștia au scris mai toți scriitorii proletcultiști. Ca și despre constructori (de uzine, hidrocentrale, blocuri). Îi regăsim pe zidari în poezia „Cartierul Dragalina”: „Sap mai adînc decît reglementar,/ Să țipe tîrnăcopul cînd l-înfig! Nimic să nu rămînă din focar,/ Nimic, nimic, nici un piron, nimic!” Sau în „Constructor pe țărm”: „Să te odihnești de iarnă și de trudă și de fum/ Îți zidesc, de-azur și piatră, suple, zilele vacanței”. Sau în „Pămînt recucerit”: „Noi, luptătorii,/ Răsucim tîrnăcoapele-n văzduh/ Ca niște arteziene metalice…” Și tot așa, poezie după așa-zisă poezie, pînă la finele volumului, cu activiști colectiviști, constructori, 1 Mai, Partid. Lipsește din sumar, interesant, poezia care dă titlul cărții, „Manuscris”, publicată peste un an („Contemporanul”, nr.9/1963).
Primul care scrie despre debutul lui Scorobete este Mircea Tomuș, în „Steaua” (decembrie 1962). Tomuș vede în „Manuscris” un „roman liric al generației”, ce ar avea la bază o „schemă autobiografică” asemănătoare celei a lui Nichita Stănescu. Tomuș exagerează, Nichita, cu toate compromisurile făcute la începuturile sale, scriind o poezie autentică, nu însăilări pe teme date de Partid. Dar volumul „Manuscris” este lăudat și de alții. Astfel, în „Tribuna” (28 martie 1963), Ion Rahoveanu îl apreciază pe Scorobete, punându-l alături, din punct de vedere valoric, de Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Constanța Buzea și Ion Gheorghe. La fel procedează Ion Lungu („Tribuna”, nr.18/1963), când vorbește despre „poeții militanți consacrați”, ca și D. Cesereanu, Radu Popescu (în „Viața romînească”, nr.10/1963), Valeriu Râpeanu (în „Scînteia” din 30 ianuarie 1964).
Nu știm ce criterii estetice au avut și alții, dar poetul e plasat în plutonul fruntaș al generației tinere. Nichita Stănescu îl pune și el alături de Cezar Baltag, Marin Sorescu și Adrian Păunescu (articolul „Lirismul și sfera realului”, în „Gazeta literară”, nr.3/1965). La rândul său, Adrian Păunescu (în articolul „Pe cine mizează criticii?”, în „Luceafărul”, nr. 20/1965) apreciază „cronicile pasionate” ale lui Matei Călinescu și Nicolae Manolescu despre „Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Miron Scorobete și Cezar Baltag”.
În 1966, Scorobete publică un alt volum de versuri, „Fîntîni”. Un volum curat, fără subiectele proletcultiste, în care dai și peste versuri bune. Doar o singură strofă, din tot sumarul, mai amintește de cartea de debut. Cităm din „Litoral românesc”: „Aici unde zeii geți și elini au murit uitați și bizari/ și-au scris epopeea-n fîntîni și în zid alți eroi/ statuile lor se iubesc și cîntă în noi,/ statuile lor de betoniști și zugravi și zidari”. În rest, o pastișă după Nichita Stănescu, una mediocră.
Miron Scorobete, pe viitor, va publica destule volume de poezie, dar și de proză, însă se pierde pe drum. Încă în 1975, Al. Piru, în „Poezia românească contemporană. 1950 – 1975”, spune tranșant: „printre poeții de-al doilea raft trebuie așezat Miron Scorobete”, poetul părând a fi un bun versificator, și atât. Cert este că scriitorul va fi contemporan cu propria dispariție și de pe cel de-al doilea raft, spre uitare. În istoriile literare din ultimele decenii nu e pomenit nici la indicele de nume. Doar Alexandra Ciocârlie, în „Dicționarul general al literaturii române”, este îngăduitoare cu Miron Scorobete, enunțând enormitatea că volumul „Manuscris” ar fi „una din puținele culegeri rezistente ale obsedantului deceniu”. Nu rezistă, i-am citat, mai sus, destule versuri…
Jean DUMITRAȘCU
