Ne lipsește o istorie a culturii piteștene, de la origini și până în prezent, axată pe personalități, fapte și instituții culturale. Măcar știm, la aniversări, câți ani a împlinit o instituție sau alta.
O enigmă este și Teatrul „Al. Davila”. Prima menționare a unei trupe de teatru este la 1848, sub conducerea lui Constantin Halepliu. Acesta, însă, după înăbuşirea revoluţiei de la 1848, s-a numărat printre arestaţi căci „a fost amestecat mai mult decât alţii la neorânduielile ce au urmat”. Dar instituția (clădirea) nu-i aparținea lui Halepliu, ci lui Nicolae Coculescu. De exemplu, între 1849 și 1851, printre piesele de teatru jucate la Teatrului Nae Coculescu din Piteşti se numărau: „Iudita şi Olofernu”, „Uniforma feldmareşalului Velington”, de A. Kozebue, „Sărutările”, de Ipolit Lucas, „Doi morţi vii”, prelucrare de V. Alecsandri, „Surpriza Amorului”, şi multe altele, majoritatea traduceri şi adaptări din franţuzeşte.
Dar la 1852 este consemnat un teatru în oraş condus de Ştefan Vlădescu (alte surse: Vlădeanu, dar o altă locație decât cea a lui Coculescu), Halepliu fiind regizor. În stagiunea 1852-1853 sunt aprobate 83 de piese de către cenzură. Un an mai târziu, antreprenorul teatrului cerea înfiinţarea unui comitet teatral local pentru autorizarea pieselor.
Despre localul teatrului știm puține, din amintirile actorului Panait Constantinescu. Din acestea aflăm că teatrul și-a început viața în localul numit „La Hârdău”. Acest local, în vremea aceea, reprezenta „O sală (…) luminată cu lumânări de seu și care servea pentru întruniri politice și baluri mascate (…), situată fiind în piață, în spatele bisericii Sf. Gheorghe (…) Proprietarul a construit în acea sală și o scenă pentru <<caraghioși>>, așa fiind numiți actorii pe vremea aceea.” Nu teatrul (sala) interesa, citim printre rânduri, ci întrunirile politice și balurile, știind că nici azi nu s-au schimbat lucrurile.
Așadar, prima clădire ce a servit drept teatru s-a aflat în Piața Episcopiei (Piața „Lenin”, Piața „Milea”), pe lângă cimitirul bisericii, clădire care, cu timpul, s-a năruit. Cercetând în arhive acea perioadă, aflăm că după 1855 în Pitești exista cartiruită o armată… austriacă! Care a pus în circulație monede proprii (paranteză: circulau la Pitești sfanţul austriac negăurit – 20 kreuzer – = 2 lei, parale 10; sfanţul austriac găurit = 2 lei, parale 8). Austriecii aveau chiar o școală de muzică (probabil, fanfară) la Pitești. Unde? Tocmai unde fusese cartiruită armata austriacă, în clădirea teatrului! Când au venit, când au plecat trupele austriece din Pitești?! Doamne, câte nu știm despre Pitești!
Să revenim, așadar, la teatru, cu o informație care nu există, ca și altele, în istoria, în două ediții, a acestei instituții. La 12 martie 1856, directorul teatrului din Pitești, N. Beștelei, se adresează Comisiei de cartiruire din Pitești pentru eliberarea sălii teatrului ocupate de armata austriacă:
„Având direcția teatrului dintr-acest oraș și după înalta voie ce-am dobândit închiriind sala teatrului și celelalte încăperi de la domnul Nicolae Coculescu, dat fiind că această sală văz că se află ocupată de Școala muzicii ostășești austriece și cu această ocupare direcția nu ar putea da nici o reprezentație, împiedicându-se repetițiile de toate zilele ale actorilor.
De aceea, rog pe onorabila comisie ca chiar astăzi să chibzuiască a lăsa slobodă această sală spre a putea aranja și scena teatrului, mai fiind trebuință de oarecare reparație. N. Beștelei”.
Nu știm când sala a fost redată teatrului. Ca și în 2024, și la 1850, austriecii, pe ce pun mâna, tare greu mai lasă să-i scape ceva!
Despre istoria Teatrului din Pitești am mai scris, prezentând dovezi despre istoria acestuia, una ce începe cu 1848. Nu cu 1948, cum au titrat unii. Am vorbit de sala deținută de Nicolae Coculescu, de trupa lui Constantin Halepliu, de teatrul, din 1852, al lui Ștefan Vlădescu, despre sala teatrului situată în Piața Episcopiei, despre localul „La Hârdău”, despre directorul teatrului din Pitești din 1856, N. Beștelei etc. Într-un alt articol scriam că în 1859, pe scena teatrului piteştean s-a jucat, între altele, piesa lui C.D. Aricescu, unionistă, „Sărbătoarea naţională sau 24 ianuarie 1859”.
Pentru că trebuie să știm când aniversăm ceva, revenim cu noi informații de arhivă.
La 13 noiembrie 1869, aflăm din raportul primarului Petre Cicropide către prefectul A.T. Zissu că „în noua legislatură, de la 27 iunie până în acest moment: s-au refăcut pavajele, s-a reparat şcoala publică de băieţi, s-a reformat piaţa Sf. Nicolae, au început lucrările la Grădina Publică, s-a edificat din nou între piaţă şi grădina de mai sus de teatru un cazino şi birturi”. Clădirea teatrului, se vede, era un punct de reper în Pitești. Din tabelul arhitectului Robescu, din martie 1870, aflăm care sunt toate străzile din Pitești, una purtând explicit denumirea de Strada Teatrului. Strada Teatrului își va schimba denumirea în „C. A. Rosetti”, la 13 aprilie 1899 (atunci, multe străzi au fost rebotezate).
În 1880, germanul Ukler construieşte pe proprietatea sa de pe strada Lascăr Catargiu (actuala str. Crinului) o sală de teatru. Avea 7/10 m, era iluminată cu gaz şi avea două cabine pentru actori. La parter erau bănci tapiţate cu muşama, 12 loji şi un balcon. Antreprenorul sălii era Gusti Mahelmeck. După 1890, sala Ukler se va numi Universala Lehrer care cuprindea teatrul, opera, opereta, corul şi teatru de revistă, până în 1912 când Franz Lehrer o va vinde lui Gheorghe Iureş care o va transforma în fabrică de butoaie (în prezent pe strada Crinului, rezistentă la incendiul de anul trecut).
Atât de mare era dragostea pentru teatru a piteștenilor, astfel încât la 16 iunie 1883, mai mulţi orăşeni se plâng primăriei văzând că se dărâmă „Teatrul neterminat din grădina publică, construit nu din spesele comunei”. Iată, un nou sediu neterminat. În 1892, se naşte la Piteşti actorul Vasile Brezeanu. Și el uitat totalmente. Tatăl său deţinea teatrul local “Uckler” unde dădeau reprezentaţii în turneul lor actori ca Iulian, Gr. Manolescu, Aristizza Romanescu şi alţii.
La 11 iunie 1894, la inițiativa primarului N. Nanoescu, va avea loc o amplă festivitate cu ocazia împlinirii a 50 de ani a revoluţiei de la 1848 ţinută la Teatrul Naţional Piteşti (Universala – Ukler). O altă sală în care se juca teatru era la Hotelul „Dacia”, la 1905, după cum aflăm după o cerere depusă la primărie pentru aprobarea unor piese din repertoriul teatrului de varietăţi.
La 28 ianuarie 1912, la inițiativa primarului Gh. Em. Stănescu și prin hotărârea consiliului orăşenesc se hotăreşte realizarea: iluminatului public al oraşului, construcţia unui abator modern, construirea teatrului şi a băilor comunale, canalizarea oraşului şi despăgubirea proprietarilor ce urmau a fi expropriaţi şi pavarea străzilor oraşului. Pentru aceasta s-a apelat la un împrumut de 1.200.000 lei pe timp de 40 de ani cu o dobândă de 4-5%. Primăria dorea o clădire mare, reprezentativă, pentru teatru, aceasta fiind solicitată intens de zeci de ani de către piteșteni. Lucrurile s-au precipitat în 1912, când Universala „Ukler” (unde era și teatrul) a fost transformată de urmașii lui Ukler în… fabrică de butoaie.
La 19 decembrie 1912 are loc Recensământul general al populaţiei. Aflăm că în Pitești funcţionau sălile de teatru: „Dacia”, „Secărescu” şi „Universala” (Lehrer). Particulare. Lucrările la sediul propriu și gestionat de primărie se desfășoară în ritm rapid. În 1913 se comandă decoruri și mobilier la firma „Hugo Baruch” din Berlin, astfel că în 1 decembrie 1914 se finalizează dotarea noului edificiu al Teatrului comunal cu toate trebuințele (nu avem spațiu să redăm procesul-verbal). Clădirea din 1914 e cea din foto. La 21 februarie 1915, ora 11.00 s-a jucat piesa „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale. În distribuţie: Ion Brezeanu, Iancu Petrescu, Nicolae Soreanu, Maria Ciucurescu, Maria Giurgea. În clădirea teatrului a funcţionat până în 1948 şi Baia oraşului Piteşti. Aici, la teatrul cel nou, va susține, la 1 decembrie 1922, George Enescu un concert de vioară. Firește, clădirea are și o clară destinație politică, de la bun început (se țineau ședințe de partid). Cu aprobarea primarului Spiridon Emanoil, la 4 februarie 1930, la Teatrul comunal are loc o demonstraţie naţional-ţărănistă împotriva liberalilor. De pildă, la 28 mai 1933, are loc o demonstraţie antirevizionistă la Teatrul Comunal organizată de Societatea „Mărăşti” a Demobilizaţilor din Piteşti. Mai mult, în 23 decembrie 1936, Societatea „Cultura” a meseriaşilor a dat o serbare la sala teatrului communal, ocazie cu care au fost îmbrăcaţi 65 de copii săraci. Fondurile de ajutorare au fost strânse din donaţii. Tot în aceeaşi perioadă, urmându-şi obiceiul, Regimentul de Dorobanţi „Argeş”, sub comanda col. Dumitru Georgescu, a organizat la teatrul comunal serbarea datinilor de Crăciun. După imnul regal executat de corul regimentului au urmat coruri, recitări, datini de Crăciun.
În Anuarul României pentru Comerţ Industrie meserii şi agricultură, 1931-1932, se arată că în Pitești funcționau următoarele instituţii de cultură din oraş: Teatrul comunal, 2 cinematografe, Societatea “Frăţia”, Societatea “Îndrumarea”, Asociaţia muzicală. În noaptea de 10/11 noiembrie 1940, are loc un puternic cutremur de pământ. Sunt serios avariate clădirea teatrului comunal, primăria, tribunalul ș.a.
La 25 martie 1944, la Teatrul Comunal are loc o şezătoare artistico-culturală iniţiată de Asociaţia refugiaţilor şi expulzaţilor ardeleni, cu concursul prof. univ. N.I. Herescu, șeful Societăţii Scriitorilor Români, Th. Ilea, directorul ziarului „Transilvania Noastră”, V. Carianopol, Corneliu Albu, Al. Raicu, T. Scarlat, Lucian Valea, Puiu Cucu şi d-ra Lucia Neamţu precum şi a elevelor şcolii normale de fete, liceul teoretic de fete şi gimnaziul industrial casnic de fete, a elevilor liceului industrial de băieţi din oraş. Când se întorc armele, în septembrie 1944 este proiectat aici primul film rusesc. În sala Teatrului Comunal, pusă la dispoziţie de primarul I. Steriopol, comandamentul cultural sovietic a prezentat filmul „Curcubeul” ce arăta viaţa sovietică sub ocupaţia germană. Primarul a mulţumit sovieticilor printr-o alocuţiune. Traducerea din ruseşte a făcut-o ing. Gogolevschi, refugiat polonez. La 29 octombrie 1944, din iniţiativa colaboratorilor ziarului „Presa” (Ludmila Ghițescu) şi sub patronajul prefectului, col. Gumă, s-a ţinut un festival în onoarea armatei sovietice. Îşi dau concursul toate şcolile secundare din oraş, muzica Reg. 4 Argeş etc. Festivalul s-a desfăşurat la Teatrul Comunal, iar banii încasaţi au fost folosiţi pentru tratarea suferinţelor răniţilor ruşi şi români de la spitalele din localitate
În 1947, la inițiativa primarului Teodor Bachide, Teatrul Comunal se va numi Teatrul Muncitoresc. Va fi inaugurat pe 6 martie 1948 cu piesa „Insula păcii” de Eugen Petrov. Pentru găzduirea actorilor, doamna A. Dumitru oferă teatrului spre folosinţă hotelul „Bristol”.
În ianuarie 1948, la Teatrul Muncitoresc are loc şedinţa comună a organizaţiilor P. C. R. şi P. S. D. în vederea alegerii comitetului F. U. M. şi a delegaţiilor pentru conferinţa judeţeană de la 25 ianuarie 1948. Secretar al P. S. D. Argeş era C. Nicolau. La 26 martie 1949, Ministerul Artelor şi Informaţiilor acordă autorizaţia Teatrului de Stat din Piteşti pentru turneul cu piesa „O zi de odihnă” de V. Kataev împreună cu ansamblul artistic în judeţele Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Olt. La 26 aprilie 1949, se deschide cantina teatrului. Din 1950 luau masa aici 90 de salariaţi împreună cu echipa de fotbal Flamura Roşie ITA Piteşti.
În 1949, Teatrul Muncitoresc devine teatru de stat. În februarie 1951, se hotărăşte reconstruirea Teatrului din Piteşti. Desigur, prin contribuţia locuitorilor oraşului care vor presta muncă patriotică în acest sens. La 24 noiembrie 1954, teatrul piteştean dă primul spectacol în localul propriu renovat. În 1958, Teatrului i se atribuie numele de „Al. Davila”.
În fine, între 1977 – 1979, vor avea loc reparaţii şi adăugiri realizate la Teatrul „Al. Davila” după proiectul arhitectului piteştean Nicolae Ernst. Partea de teatru de studio a fost adăugată de Liviu Ciulei (prima lui facultate, arhitectura), unde se desfășoară un prestigios festival.
