UN PREFECT DE ARGEȘ, PRINTRE PRIMII EMINESCOLOGI AI ȚĂRII (31)

Pitestiul vechi

În nr. 48, din 26.XI/8 XII 1889, al revistei „Familia” din Oradea, apare un articol de o rară sensibilitate despre Eminescu, sub semnătura lui Nicolae Brânzeu, revista lui losif Vulcan făcându-şi o datorie de onoare din a scrie, număr de număr, după moartea poetului, despre greaua pierdere suferită de literatura română. De altfel, primul număr de după 15 iunie 1889 apare îndoliat, cu tristul mesaj al lui Vulcan: „Eminescu a murit! Naţiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura nostră, jeleşce!… Poesia română, plânge!”. Articolul lui Nicolae Brânzeu vine după cele ale lui Vulcan, Ioan Russu, G. Boteanu şi Titu Maiorescu. În acel moment, Nicolae Brânzeu era student la Blaj, unde îşi făcuse şi clasele primare, şi pe cele gimnaziale (inutil să insistăm acum cât de mult l-au iubit cei din Blaj pe Eminescu, şi invers, cu excepţia lui… Alexandru Grama, autorul primei cărţi împotriva influenţei… nefaste asupra tineretului, prin pesimismul propagat de Eminescu!).

Născut la 23 ianuarie 1869, la Roşia de Secaş, judeţul Alba, Brânzeu avea, aşadar, 20 de ani, şi doar câteva articole publicate, în „Tribuna” din Sibiu şi „Gazeta Transilvaniei” din Braşov, când se apleacă asupra morţii lui Eminescu. Cuprins de ace­leaşi elanuri patriotice, în 1891, trece clandestin munţii, la 1894 regăsindu-l ca membru în Comitetul Naţional Studenţesc din Bucureşti, cel care a editat revista „Tinerimea română”. În 1895 îşi ia licenţa în studii istorice, având ca subiect al tezei „Şcoalele din Blaj-studiu istoric” (apărută în volum în 1898, la Sibiu), în care vorbeşte, pentru prima oară, despre personalităţile care au învăţat la Blaj (Inochentie Micu Klein, George Bariţiu, P.P. Aron, Gh. Şincai, Petru Maior, Timotei Cipariu, Ioan Maiorescu, Aron Pumnul, Aron Densuşianu etc). Involuntar, prin studiul său, Nicolae Brânzeu a folosit drept izvor pentru o serie de eminescologi care vor urma, preocupaţi, aceştia, de originea familiei poetului. Astfel, în cataloagele şcolii din Blaj, Nicolae Brânzeu descoperă, la jumătatea secolului al 18-lea, mai mulţi elevi purtând numele de Iminovits (Iminovici) : Georgius, Ioan, Joseph şi Vasile Iminovici. Într-o lucrare recentă, „Legendă şi adevăr privind biografia lui Eminescu“, Ion Roşu, pornind de la cartea lui Brânzeu şi bazându-se pe documente de arhivă exhaustive, certifică faptul (susţinut şi de marele eminescolog contemporan D. Vatamaniuc) că bunicul poetului, Vasile Eminovici, nu s-a născut în satul Călineştii lui Cuparencu, aşa cum se crede, ci la Blaj. Se înţelege, astfel, mai bine, de ce a fost atât de mult atras de Blaj junele Eminescu. Aici, însă, ne interesează doar faptul că lucrarea lui Brânzeu a oferit o asemenea pistă neaşteptată.

La 5 februarie 1896, proaspătul licenţiat Nicolae Brânzeu este numit revizor şcolar al judeţului Argeş. De la 1 septembrie 1897 şi până la 1 septembrie 1902 va fi profesor suplinitor de limba latină la Liceul „I.C. Brătianu“ din Piteşti, abia în 1907 fiind numit profesor definitiv, prin decret regal. Profesorul Brânzeu este cel care pune bazele Societăţii literare a elevilor „Junimea” şi al revistei cu acelaşi nume, de la liceul „Brătianu”, dovadă clară că a căutat să insufle (şi să organizeze, dacă putem folosi acest termen) dragostea pentru Eminescu elevilor săi.

În concluzie, Nicolae Brânzeu a fost unul dintre promotorii, la Piteşti, ai geniului eminescian. Nu există mărturii scrise, dar nu ne îndoim că, deseori, a vorbit cu veneraţie elevilor, şi nu numai, despre Eminescu. Mai târziu, în 1907, ca fiu de plugar, după răs­coalele ţărăneşti, a fost numit prefect de Argeş, remarcându-se şi în această nobilă activitate. Există şi o carte care i-a fost dedicată prefectului Brânzeu, de Ioan Pop, „Un prefect ardelean de Argeş“, lansată, în 1998, şi la Biblioteca Judeţeană Argeș, eveniment la care am participat.

Biografia sa, credem, nu trebuie uitată: a fost prefect de Argeş în două rânduri, 1907-1911, 1914-1916, în timpul primul război mondial fiind numit prefect de Neamţ; în 1903 se căsă­toreşte cu Maria Apostol Gheorghiu, din Văleni, Muscel, devenind, astfel, de-al locului, pentru totdeauna; tot Brânzeu mai este autorul broşurilor „Politica conservatoare în şcoală“, Piteşti, 1900, „Expunere a situaţiunei judeţului Argeş“, Piteşti, 1907, „Conferinţe administrative”, 1909, „Lărgirea bazei electorale”, 1912 (reprezentând o conferinţă ţinută la Clubul Partidului Liberal din Piteşti) în 1918. În ziarul „Argeşul” de la Piteşti, scrie despre „Unirea Ardealului la patria mumă”. Moare la 4 noiembrie 1939. A avut șapte copii, doi băieți și cinci fete.

Întrucât articolul său din 1889 este necunoscut de foarte mulţi argeşeni (și nu numai), dar şi, mai ales, pentru că nici un alt prefect de Argeş nu a mai avut preocupări de eminescologie în ultimul secol și ceva, ne permitem să-l reproducem mai jos, spre ştiinţa tuturor:

            „EMINESCU”

„…Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,/Setea liniştei eterne, care-mi sună în urechi.”

Eminescu, „Satira a IV-a“

„Liniştea eternă! Iată ce a căutat Eminescu în toată viaţa lui! A parcurs toate adâncurile ştiinţei omeneşti, răsfoit-a tot ce cugeta că-i va putea satisface curiozitatea lui în veci îndestulită, pătruns-a cu de-amănuntul toate sistemele filozofice, analizatu-le-a şi le-a combinat pe toate şi, în fine, amăgit şi fără de speranţă, neputând însemna nici un şir clar din viaţa lui zbuciumată, se întreba: „Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le spun,/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun”.

Acum a aflat ce atât a căutat. El şi-a terminat această viaţă, în care la tot pasul întâmpina dezamăgire; în care la cea mai mică mişcare vedea idealurile nimicite, visurile de aur împrăştiate de o tristă realitate… Acum i s-a împlinit şi dorinţa lui arzândă: „Nu voi sicriu bogat,/ Podoabe şi flamuri,/Ci-mi împletiţi un pat Din veştede ramuri./ Luceferii de foc Privi-or din cetini,/Mormânt făr’ de noroc Şi fără de prieteni.”

De-acum înainte numai „teiul cel sânt” îşi va scutura creanga pe mormântul său şi luna prin vârfurile înalţilor brazi va aluneca privindu-i recele mormânt! – Zâmbi-i-vor de-acum înainte iară prietenii lui luceferi şi eternele valuri se vor frămân­ta, izbindu-se de nesimţitorul lui lăcaş!… Acum şi numai acum se adeveri cât se poate mai tare ceea ce odinioară zicea: „Iară-n lumea cea comună a visa e un pericul/Şi de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul!” („Satira II“)

„Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi să sfarmi: ori ce ai spune/Peste toate o lopată de ţărână se depune./Mâna care a dorit sceptrul universului, şi gânduri/Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”. („Satira I“)

Te-ai dus şi tu Eminescu! Te-ai dus pe o cale neîntumată! Te-ai dus şi ai lăsat în urmă-ţi o lume înecată în noroiul patimi­lor; o lume falsă şi coruptă, în urechile căreia dreptul glas al neînduratelor tale satire a rămas fără răsunet; ai lăsat o lume, pentru care tu ţi-ai sacrificat viaţa, numai să o poţi îndrepta şi duce la calea adevărului! Te-ai stins şi te-ai mistuit tu lumină, luminând cărarea pe care ai voit să apuce aceia, despre care tu ziceai că-s: „…simţiri reci, harfe zdrobite,/Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”…

Şi ei cu toate astea, au rămas reci şi nesimţitori la toate îndemnurile tale, şi nici atunci când le adresezi cuvintele cele mai satirice şi ironice, – nu se mişcă şi nu se deşteaptă… ei-s tot aceia la cari „virtutea e o nerozie, geniul o nefericire” („Satira III”).

De aici înainte nu vor mai avea cine să le strice cu viers de trâmbiţă, văzând nemernicia lor: „Vezi colo pe urâciunea, fără suflet, fără cuget,/Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,/La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri./Toţi pe buze au virtute, iar în ei monedă calpă,/Quintesenţă de mizerii, de la creştet până-n talpă!”.

Ş-apoi întrebându-i ironic: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fa meni, I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”

Da! ei vor fi lipsiţi de un om care să le spună ce sunt şi ce trebuie să fie! Ei vor iubi şi de-acum înainte numai pe aceia cari linguşindu-i şi lăudându-le patimile egoiste şi viciile mârşave, critică nu ca să îndrepteze, ci ca să dărâme, ca să omoare, laudă nu ca să încurajeze sau să răsplătească, ci ca să linguşească!…Ei nu vor mai avea pe Eminescu cel modest şi nepretensiv ce zice: „De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva,/Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda;/Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură!” („Satira II”)

El nu voieşte să se cânte şi citeze prin cafenele, nici nu scrie ca să fie lăudat şi admirat! El însuşi zice (pagina 247): „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu!/Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?” („Satira II”)

Ci singur din îndemnul sincer de a folosi naţiunii sale, şi mai mult încă de a face să distingă bine între scriitorii adevăraţi şi sinceri, şi între aceia ce au drept ştiinţă vreun vals de Bal-Mabil. El pe aceştia îi apostrofează şi le zice fără sfială, aşa după cum se cuvine unui adevărat român: „Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,/Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară;/Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi de-obicei, Ca să nu se-arate-odată ce sunteţi: nişte mişei!!” („Satira III”)

Acum vor avea pace, vor putea în bună voie să-şi urmeze şi continue nelegiuitele lor fapte. Vor arunca poate, în ungherul unei întunecate odăi, toate scrierile lui Eminescu şi le vor lăsa acolo pradă prafului şi moliilor! Da, poate aşa va fi, chiar Eminescu o prevedea… Dar noi nu aşa!

Ar fi o impietate şi o mare nerecunoştinţa a uita pe Eminescu al nostru, pe genialul nostru poet, naţionalist înflăcărat, cugetătorul profund, marele literat, a cărui trecere din viaţă a făcut un gol mare în literatura noastră şi care anevoie cre­dem că va fi umplut! Să uităm noi pe Eminescu „ce ne-a lăsat versuri admirabile… care a introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pen­tru cetitor, scutindu-i deopotrivă, pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap, şi de bătaie de inimă?” (Hașdeu: „Rev. Nouă” nr.6 a.II).

„El va trăi, deşi a murit nebun”, zice Hașdeu şi apoi conti­nuă „Şi a trebuit să moară nebun. E grozav a o zice! Să nu fi înnebunit el, nu avea ce mânca. Mai rău decât atâta! ca să aibă ce mânca, el fusese silit a-şi mânca inima, înlocuind avânturile poeziei, avânturi măreţe, avânturi cari nu se pot vinde, prin acea proză de toate zilele a sterpelor lupte de actualitate, care îi aducea o fărâmă de pâine, stropită întru ascuns cu amare lacrimi- prefaţa nebuniei” (Hașdeu, „Rev. Nouă” nr.6, a.II). Da, va trăi! strig şi eu din toate puterile.

Căci, dacă românii cei vechi, strămoşii noştri, onorau şi sti­mau pe Virgiliu, Ovidiu sau pe Cicero al lor pentru elocvenţa lui cea neajunsă şi căreia poate în veci nu i se va afla o rivală; dacă italienii zeificau pe Dante pentru scrierile lui, ce întrec până acum orice fantezie; dacă englezii nu găsesc destule cuvinte ca să preamărească pe Milton şi pe Shakespeare pentru operele lor nepieritoare; dacă germanii se laudă cu faimoşii şi nepieritorii lor

Goethe şi Schiller; dacă maghiarii ridică până la nori pe un Petofi – cum vom putea noi să uităm meritele tale, dragă Eminescu? Şi cum nu? când tu eşti acela care ai dezmormântat din negurile trecutului ceea ce nouă ne e mai scump, „limba”, pe care ai pus-o pe noi picioare, căreia i-ai dat frumuseţea originală şi ai făcut-o să nu roşească stând în faţă cu ale ei surori de la apus!

Tu! carele ai fost „înzestrat cu darul de a întrupa adânca ta simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme sub al cărei farmec limba română va primi o nouă viaţă” (Titu Maiorescu). Tu! filozoful naţiunii mele, care cu semeaţa ta gândire te coborai până în adâncurile pământului şi te urcai până la înălţimea cerurilor; tu care toată filozofia omenească o ştiai exprima în câteva cuvinte: „lumea asta întreagă e o clipă sus­pendată”; odihneşte în pace, căci tu ţi-ai împlinit misiunea pe acest pământ!»

(va urma)

Nota redacției: din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești, prefecților și parlamentarilor de Argeș”, de Jean Dumitrașcu. Fotografii din arhiva d-lui Nicolae Drăgulănescu, nepot al lui Nicolae Brânzeu; prima din 1916, cu prefectul Brânzeu aflat în vizită la o mânăstire, a doua, cea de mai sus, din 1938, alături de cei 7 copii ai săi.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

20 − 16 =