Barutzu T. Arghezi a ajuns la Pitești în 1966, ca redactor la revista ARGEȘ, ca urmare a intervenției tatălui său, genialul Tudor Arghezi. Poetul, fiind rugat să colaboreze la revistă, mai mult, să reia Biletele de papagal, a pus și o condiție: „accept, dar să mi le corecteze Barutzu, că o greșeală într-un text e ca un cui în pantof!”, după cum îmi povestea scriitorul Mihail Diaconescu.
Barutzu Arghezi s-a integrat mediului cultural local și a căutat să nu supere pe nimeni, semnând note cuminți pe diverse teme. Era un om blajin, dornic să ajute. Prin lectură și cercetare de teren, află de o vioară, pe care cântase George Enescu, ascunsă/păstrată într-o chilie de la Schitul Trivale din Pitești. Cum nu a mers cu vorba bună pe la fețele bisericești, a publicat în revista ARGEȘ din iunie 1968 articolul „În Trivale, o vioară uitată!”. Îl redau mai departe, pentru a se vedea că Barutzu avea talent literar.
„Ne vine pe masa de lucru, printr-un gest de prietenie al autorului, o carte peste care privirile criticilor de specialitate au trecut fără să se prea opreascã. Drept titlu, un nume: DIMITRIE ŞTIRBULESCU. Cine este acest Ştirbulescu? Un inginer, un medic, un savant, pictor sau arhitect?! Nicidecum: e unul dintre marii meşteri români asupra cărora condeiul cronicarilor de artă şi culturã nu a cheltuit de mult picăturile necesare de cerneală…
Ştirbulescu este un nume de rezonanţă într-o lume de viori şi simfonii: e meşterul lutier, iubit şi apreciat de marii interpreţi şi muzicieni români şi străini dintre care cităm cu emoţie pe Enescu, Jacques Thibaud, D.G. Kiriac, Menuhin Hubermann… E unul dintre autenticile talente, peste care uitarea s-a aşternut prea repede, cu toate că viorile lui poartă necontenit prin lume frăgezimea unei sensibilităţi româneşti.
Cartea este un zguduitor document de viaţă, de artă, de strădanii într-un domeniu de maximã dificultate care, într-alte pãrţi ale Europei a dat numai câteva personalităţi. E cartea de durere a unui om cu însuşiri ciudate, în stare să înţeleagă glasurile ascunse ale lemnului, în stare să dea viaţă unor trunchiuri uscate de brad, să le facă să farmece marilor săli de concerte sub forma celui mai diabolic şi candid instrument din câte a cunoscut omenirea, vioara!
Scris concentrat, fără pagini de umplutură, apelând la documente autentice şi date precise, volumul deschide un dialog binevenit al cititorilor de azi cu reprezentanţii încă nu destul de bine cunoscuţi ai începutului de secol douăzeci. Nu-i o simplã figură de stil expresia ,,deschide un dialog”, pentru că în felul cum e concepută această carte reprezintă, în mâinile cititorului, o comunicare permanentă cu evenimentele şi momentele cruciale din viaţa plină de zbucium dar şi de entuziasm a lui Ştirbulescu.
Sunt pagini de citit în orele când omul vrea să se întoarcă la esenţa valorilor spirituale, când îşi propune să pătrundã în domeniul cunoaşterii concrete a unor forme naţionale şi permanente de cultură. Cuprinsul cãrţii e o întreagã epocă unde artistul lutier strălucea, în constelaţii nevãzute, alături de steaua lui Enescu, Brâncuşi, Goga şi alţi mari şi inimoşi oameni de simţire artistică.
Autorul cărţii nu e un scriitor. E stăpânit, ca şi Ştirbulescu, de harul născocit cântecului duios din aşchiile bradului românesc de rezonanţă. E un fin meşteşugar al viorii, un artist complex, un spirit scânteietor. El e cronicarul vieţii şi activitãţii creatoare a lui Ştirbulescu, pornit cu condeiul sã reînvie, cu respect, dragoste şi admiraţie figura acestui uitat prieten şi confrate.
Din documentele citate în volumul apărut în librării la începutul acestui an, aflãm douã elemente care privesc direct şi incontestabil sensibilitãţile argeşene. Sfâr;indu-se, artistul Ştirbulescu a lãsat cu limbã de moarte sã fie incinerat; citãm din confesiunile soţiei lui: ,,… am cãutat sã-i îndeplinesc voinţa. Am mers pe lângã calea feratã ce duce la Curtea de Argeş, m-am urcat pe malul stâng al râului, am înaintat în mijlocul holdei de porumb şi în mers am risipit rãmãşiţele lui pãmânteşti…”
Al doilea element: există o vioarã ,,Ştirbulescu” denumitã Enescu III în Piteşti. Posesorul ei, un om de bine, a ajutat pe Doamna Ştirbulescu în momentele ei nu prea uşoare de viaţã, de unde a rezultat posesia acestui valoros şi celebru instrument. Nota de la pagina 59 şi fotografiile de la pagina 142 a volumului, arată că: ,,se odihneşte de zeci de ani la Piteşti, pe un dulap din schitul Trivale”… Vioara s-a aflat nu demult în mâinile unui cunoscãtor care i-a subliniat valoarea, autenticitatea şi calităţile ei remarcabile.
Forurile noastre locale de artă şi culturã ar trebui să întreprindă ceva în legăturã cu acest preţios instrument. Se cuvine valorificarea onestă a acestei unice Enescu III, stima păstrătorului, repunerea viorii într-un circuit de valoare muzicalã, dacă nu într-un dulap de cristal cu purpură din muzeul (deocamdată imaginar) de artă al Piteştilor. Deocamdatã, ea aşteaptă într-o chilie a schitului din Trivale…”
„Forurile” s-au sesizat imediat după articoul lui Barutzu, vioara a poposit inițial pe la un lăutar piteștean (s-o mai cânte puțin), după care a ajuns la Muzeul Național „George Enescu”. Pe mâni bune. Mai mult ca sigur, acea vioară pe care a cântat Enescu s-ar fi pierdut în umbra chiliilor… Pe viorile lutierului Dimitrie Știrbulescu au cântat George Enescu, Jacques Thibaud, Yehudi Menuhin, Lucien Capet. Pentru George Enescu, Stirbulescu a creat 3 viori ce poarta numele maestrului.
Uite așa a ajuns Barutzu Arghezi să salveze, din Pădurea Trivale, o vioară deosebit de importantă de la distrugere sau înstrăinare…
(Din volumul în curs de elaborare „Din istoria vieții muzicale piteștene”, de Jean Dumitrașcu)
