Despre inundațiile catastrofale din iulie 1941, din bazinul râului Argeș, am mai scris (au măturat și tot ce se făcuse anterior în Parcul Ștrand). Un sat întreg, Căpățâneni, ce ținea de comuna Corbeni, a fost distrus în întregime. Alături de casele oamenilor, au mai fost distruse podurile din zonă, calea ferată, șoseaua județeană, liniile telefonice.
Prefectul de Argeș de atunci, colonelul Traian Cerchez, cere sprijinul Guvernului. La fața locului se deplasează vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu. S-a format o comisie care urma să treacă de urgență la refacerea stricăciunilor. Mareșalul Ion Antonescu a dat ordin ca satul care urma să fie reconstruit de la zero să fie unul model, care să aibă dispensar, cămin cultural, dar și o casă pentru Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale (organizație de binefacere condusă de soțiile mareșalilor Antonescu și Prezan!).
Ideea unui sat model nu era nouă, o aplicase cu succes, dar la nivel micro, în anii 1930, Ion Mihalache la Topoloveni (să fim sinceri, nu atât din contribuția localnicilor, convinși să se asocieze în cooperative, ci pe banii lui Malaxa și ai lui Max Auschnitt). Noul sat model se va numi Antonești, evident, în cinstea Conducătorului Statului. Care a și oferit sprijin financiar. Dar nu suficient. „Lucrările au fost efectuate în regie de către Prefectura Argeș, din fondurile sale proprii și din fondurile obținute de către Prefectură în acest scop”, arată istoricul Ștefan Dănăilă (într-un studiu din 2007).
Planul întocmit de comisia guvernamentală și de prefectul Traian Cerchez prevedea realizarea unor obiective deosebite: un drum larg, o piață publică centrală, o piață alimentară, o piață pentru stația CFR, o piață pentru un post de pompieri, un dig de beton pe malul Argeșului, o primărie, o bancă și cooperativă sătească, o maternitate, un dispensar, o cantină pentru copii, o sală de spectacole, o bibliotecă, grădiniță de copii, un loc de școală primară și o școală horticolă, plus un parc de agrement. Toate acestea pentru un număr de doar… 39 de gospodării-model, de 2000 m.p. fiecare, cu case tip, curți, grajduri, fântână, grădini de pomi fructiferi și de zarzavat.
Nici Thomas Morus în romanul său Utopia, ori Tommaso Campanella, în Cetatea Soarelui, nu gândiseră atâtea binefaceri pentru oameni. Costurile erau uriașe – 300 de milioane de lei. Începuse și Al Doilea Război Mondial. Și pentru că, aflat în fruntea oștirii, mareșalul Antonescu înregistra victorii la acea vreme, aduce la Corbeni, într-un lagăr înființat ad-hoc, un număr de 800 de prizonieri de război sovietici. Ca forță de muncă necesară. Cum mai aflăm de la Ștefan Dănăilă, „însărcinată cu hrănirea prizonierilor era Prefectura Argeș”. Grea sarcină pentru noul prefect de Argeș, Constantin Popescu.
Prefectul Popescu se ocupa și cu recrutarea forței de muncă din zonă (meșteri, cărămidari, cărăuși etc.). La Direcția Județeană Argeș a Arhivelor Naționale, fond Prefectura Argeș, se află dosarul 415/1942, din care aflăm solicitările Marelui Stat Major în privința angajărilor: „a) 150 lei/zi salahorul; 200 lei/zi meseriașul, inclusiv hrana; b) cazarea, hrana și asistența sanitară se asigură de Prefectură; c) vesela pentru prizonieri și preparatul hranei prin grija Prefecturii; d) cazarea și lucrul separat de populația civilă; e) contractul de detaliu se face cu lagărul respectiv atunci când se repartizează prizonierii”.
Orice utopie costă, iată, nu doar bani și eforturi, ci și multe bătăi de cap. Pentru a realiza visul lui Antonescu. La 17 octombrie 1943 a avut loc, în prezența lui Mihai Antonescu și a Mariei Antonescu, o festivitate de inaugurare a celor construite până atunci. Dar războiul fusese pierdut. În vara anului 1944, prefectul Constantin Popescu, intuind sfârșitul regimului Antonescu, găsește o soluție pentru starea juridică a ceea ce se realizase în satul model Antonești. Practic, ele nu aparțineau încă nimănui. Așa se face că prefectul decide ca totul să treacă în patrimoniul Prefecturii Argeș.
Un sat întreg, iată, Antonești, a devenit proprietatea Prefecturii Argeș. Nu pentru multă vreme. Comuniștii au schimbat imediat denumirea satului, în Poienari. Din păcate, nu toate cele plănuite au putut fi realizate, timpul nu a mai avut răbdare, Poienari rămânând un sat de munte ca oricare altul, nu unul model… Și nu cred că după 1990, Prefectura Argeș și-a revendicat satul!
Nota redacției: Din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești, prefecților și parlamentarilor de Argeș”, de Jean Dumitrașcu.
