DIN CULISELE CULTURII (14). ILIESCU-CĂLINEȘTI DOREA UN MONUMENT DE 30 M ÎNĂLȚIME LA PITEȘTI

Cultura

Gheorghe Iliescu-Călineşti este unul dintre cei mai importanţi sculptori ai ţării. Nu a fost niciodată în competiţie cu nimeni, ci doar cu sine însuşi, considerând arta o binecuvântare. Maestrul s-a născut la 14 iulie 1932, în comuna argeşeană Călineşti, localitate ce i-a marcat destinul. În 1959 a absolvit Academia de arte Frumoase ,,Nicolae Grigorescu’’ din Bucureşti, secţia Sculptură. Din 1961 şi până la dispariţia sa neaşteptată, la 12 martie 2002, în plină forţă de creaţie, a participat la numeroase expoziţii de artă naţionale şi internaţionale. Lucrările sale – în lemn, bronz sau marmură – se găsesc în muzeze şi colecţii particulare din ţară (Bucureşti, Galaţi, Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Ploieşti, Târgu-Jiu, Timişoara, Constanţa, Bacău, Sibiu, Piteşti ori Topoloveni) şi din străinătate (Paris, Palm Beach, Madrid, Roma, Zurich, Moscova, Bruxelles, Viena ori Geneva). A primit premii importante, în ţară şi peste hotare, în 1993 primind Premiul Academiei Române. Încă din 1970 figurează în dicţionarele de sculptură modernă din străinătate; în 1986, Cornel Radu Constantinescu îi consacră o monografie la Editura „Meridiane”.

Pe maestrul Gheorghe Iliescu-Călineşti l-am cunoscut îndeaproape târziu, la Topoloveni, în 2000, cu ocazia dezvelirii grupului statuar „Familia“, când am stat la taifas în biroul primarului Boțârcă, discuţii soldate cu un lung interviu, ce a acoperit un întreg „Săgetătorul“. Marele sculptor Gheorghe Iliescu-Călineşti mi-a declarat că dorea să realizeze un monument impozant (30 m înălţime), care să fie amplasat în capătul str. Eroilor, având în spate Cimitirul Eroilor și, la picioare, Orașul. Un monument al Eroilor.

Visa să dea o dimensiune spirituală oraşului Piteşti, visa un oraş plin de statui şi monumente, precum, odinioară, Le Corbussiere. Se simțea legat de Argeș nu doar prin naștere și prin numele asumat, ci prin aceea că ţinutul natal este cu adevărat frumos. Se cuvenea, așadar, să creeze, pentru locul primilor săi ani de viaţă, cât mai mult şi mai bine. Credea cu tărie în forţa rădăcinilor, credea că putem deveni ceea ce ne este scris să devenim, rămânând acasă.

 

Și mi-a mai mărturisit atunci ceva, nepus în interviul tipărit, la rugămintea sa. Mâhnirea sa profundă că niște… artiști plastici cu funcții îi lăsaseră unele lucrări să… putrezească sub cerul liber ! Lucrările – „Picătură II” și „Fata cu floarea” și -realizate în lemn de esență moale fuseseră… dăruite Galeriei de Artă pentru a fi expuse în interior, dar au fost puse afară, pe pământ, în ploaie, în ger, în spatele muzeului. „Nepăsare criminală!”, a oftat maestrul, lucrările s-au distrus (îmi pare rău că nu am fotografii la îndemână de atunci). Acele lucrări mai pot fi admirate doar în albumul pe care Editura Meridiane i l-a dedicat scultorului.

Și chiar și așa, maestrul Gheorghe Iliescu-Călinești dorea să doneze Piteștiului o lucrare monumentală, de 30 m… Era un generos, ca și tatăl său, care donase comunei Călinești o troiță (mai târziu, în 2006, când am realizat filmul documentar „Pitești, epoca marmurei”, i-am cunoscut rudele de la Călinești și am luat act, la fața locului, de lucrările sculptate în lemn de tatăl său, Dumitru Iliescu).

L-am revăzut în vara anului 2001, în Ștrand, cu ocazia Simpozionului Internaţional de Scuptură în Marmură de la Pitești, ce a marcat Anul Brâncuşi, ca participant de onoare (din 2002, tabăra internațională de sculptură de la Pitești i-a purtat numele).

Am discutat, cu emoţie firească, lângă „Nodul generaţiilor“ la care lucra, oferindu-i cartea „Eminescu şi Argeşul“, în care-i dedicasem un capitol, „Gheorghe Iliescu-Călineşti, un gânditor-artist de tip eminescian“…

La câteva luni, i-am solicitat un interviu pentru revista Argeș, la care eram redactor-șef atunci. Am primit răspuns la o singură întrebare, în fapt o mărturisire patetică, cu valoare testamentară, ultima făcută presei, pentru că la câteva zile am primit vestea dispariției sale. Citez aici: „Îmi place să-mi privesc cariera folosind imaginea unei trestii aflată undeva la marginea tuturor zbaterilor lumeşti. Mă scol ca o trestie, neuitând că sunt în întregime al artei mele, şi mă plec ca un timp, încercând nu să mă depăşesc, ci să mă apropii tot mai mult de mine însumi“.

(din volumul în pregătire „Din culisele culturii argeșene”, de Jean Dumitrașcu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

42 − 32 =