Unul dintre prim-secretarii de tristă faimă ai județului Argeș este Constantin Zanfir. Era un zbir, un „Ceaușescu” mai mic, de care toți știau de frică. Mai ales activiștii de partid, pe care îi ținea în ședințe până la 1 noaptea la Casa Albă. Mai puțin lumea din satul Furduești sau din Teiu, după cum veți vedea la finalul articolului, fiindcă am avut de-a face personal cu acesta.
Născut la 30 iulie 1938, în comuna Tărtășești, Dâmbovița, Constantin Zanfir urmează Școala profesională de pe lângă întreprinderea „Vulcan” (1952-1954), fiind calificat cazangiu. Este cazangiu la „Vulcan” și la Atelierele C.F.R. „Grivița Roșie” mai mulți ani. În 1955 intră în U.T.M., iar în anul următor, la 18 ani, devine membru plin al partidului. În 1962 este ales secretar al Comitetului de partid la Secția cazangerie. Rămâne muncitor (cazangiu) până în 1964, când este numit instructor cu propaganda (salariat) la Comitetul de partid din Uzina „Grivița Roșie“. Oare va fi visat, în cei 10 ani cât a fost cazangiu, că într-o zi va ajunge ministru și în conducerea țării?!
Din 1967, începe să urce, pas cu pas, în ierarhia comunistă. Urmează și Academia de Științe Social-Politice „Ștefan Gheorghiu”. Devine membru în comitetul de partid din sectorul VIII din București și prim-secretar al al Sectorului VII (în oct. 1976). În august 1979 ajunge la Pitești, fiind numit secretar cu probleme organizatorice la Comitetul județean de partid Argeș (până la 1 iun. 1984). Ajunge prim-secretar al Comitetului de partid și președinte al Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Argeș (1 iun. 1984–14 ian. 1988).
Tot în 1984, la 22 noiembrie, tovarășul prim-secretar Zanfir este ales membru al Comitetului Central al P.C.R., funcție deosebit de importantă. Avea 46 de ani și viitorul în față. Este ales și deputat în M.A.N., în circumscripția Izvoru, Argeș (1985–1989), fiind numit membru al Comisiei M.A.N. pentru probleme de apărare (1 apr. 1985–1989). Este remarcat de Nicolae Ceaușescu pentru duritatea metodelor folosite. Șef al județului Argeș și deputat, Zanfir este numit ministrul Contractărilor și Achiziționării Produselor Agricole (20 ian. 1988–22 dec. 1989).
După 1990, se înscrie în Partidul Socialist al Muncii al lui Ilie Verdeț, pe o funcție minusculă, la București, fără a ieși în față. Își impune, și el, tăcerea, parcă aplicând punctul 8 al Proclamației de la Timișoara. Moare la 17 iulie 2018, fiind înmormântat în comuna natală. Îl plâng foști colegi activiști de la Pitești, care dau un anunț la rubrica „Decese” la un ziar local.
Avea tot felul de idei. Cât a fost prim-secretar al județului, a inițiat înființarea unor ciupercării și a fermelor de creștere a rațelor și a iepurilor, îndeosebi în C.A.P.-uri., și construirea unor sere reci și baterii mari de solarii. A inventat metoda „biluțelor”, mizând pe economii la motorină la recoltarea mecanizată a porumbului, unde a antrenat, masiv, soldații, salariați din întreprinderi, instituții și elevi. Îmi aduc aminte, eram licean, cum nu mai culegeam știuleții de porumb de pe fir, ci tăiam cu secera cocenii cu știulete cu tot, făcând stive uriașe la cap de rând, unde era campată secerătoarea. Era un chin să faci toată ziua sute și sute de drumuri cu brațul plin, în unele locuri tarlaua fiind de un km. La Ciupa, parcă erau nesfărșite. Îl înjuram în gând pe Zanfir, știam cu toții că era ideea lui.
După chip, Zanfir nu părea autoritar, dar își ieșea foarte repede și des din fire. Avea ce avea cu agricultura, toată ziua alerga cu ARO prin județ în control. Trecând prin satul Furduești, a fost șocat să vadă zeci de femei cum stăteau de vorbă, ziua în amiaza mare, pe „pat” la poartă (obicei păstrat și în zilele noastre). S-a dat jos din mașină, s-a prezentat și a cerut o secure. Apoi a început să urle: „Eu culeg porumbul cu elevii și armata, iar voi stați de povești!?” Și s-a pus cu securea pe aceste „paturi” pe care le întâlnea în cale.
În 1986, la începutul lunii septembrie, primesc un telefon. „Vine!”, îmi spune nea Titi de la Complexul avicol Teiu, aflat chiar la intrarea în comună, complex vizitat și de Ceaușescu la 16 aprilie 1981 pe când eram elev. Dar atunci, în acea zi de septembrie, eram contabil la C.A.P. Teiu, iar în birou se aflau toți, la taclale. Și președintele de C.A.P., Marin Popescu, și inginerul agricol Gabrian Dragomir, și contabilul-șef Marin Constantin. Eram în plină campanie agricolă de toamnă. „Vine!” însemna că vine peste noi primul-secretar Zanfir. Dl. Popescu îmi zice scurt: „ne încui în biroul alăturat și îi spui că suntem pe câmp!”
Abia pusesem lacătul pe ușă, când a oprit, scrâșnind, ARO la poarta noastră. „Să trăiți, tovarășe prim-secretar! Permiteți să raportez! Sunt ofițerul de serviciu pe unitate Dumitrașcu”. „Unde e Bursucul? Unde e Gândacul?”, mă întreabă scurt, privind prin birou. Nu știam că îi poreclise așa pe șefii mei! Am înghițit în sec și, cu gândul paralizant ca șefii să nu facă vreo mișcare în biroul alăturat, am îngăimat: „Tovarășul președinte este pe teren, la punctul de lucru La Cerani. Tovarășul inginer este La Tufele lui Cană. Tovarășul contabil-șef este la Roceanca”. Eram transpirat, conștient că dacă eram prins cu minciuna o încurcam. Zanfir a plecat după ei, în trombă. Firește că nu i-a găsit, pentru că acele locuri indicate de mine erau știute numai de localnici, după numele unor foste moșii…
Nota redacției: Din volumul în curs de elaborare „Istoria primarilor de Pitești, prefecților și parlamentarilor de Argeș”, de Jean Dumitrașcu.
